Tara Făgăraşului sau Tara Oltului este una dintre cele mai mari si mai bine individualizate depresiuni de contact ale Transilvaniei, mărginită la sud de Munţii Fagaras si Persani si la nord, nord-est de limitele sudice ale platoului Târnavelor; cursul viguros al Oltului o străbate de la est spre vest.Peisaj străjuit de vârfuri mai înalte de 2500 m (Munţii Fagaras) sau unele în jur de 1600 m (Munţii Breaza si Persani), dar si de coline ce se pierd în matca afluenţilor Oltului, depresiunea Făgăraşului se releva ca o câmpie piemontana etajată terminata la miazănoapte în lunca Oltului; un adevărat amfiteatru care desfăşoară trei trepte de relief sub monumentalul versant nordic al Munţilor Fagaras.Trebuie precizat ca acest spaţiu geografic-istoric se subdivide în doua parti: o prima zona răsăriteană mai mica, începând de la Mateias din vecinătatea defileului de la Racos si până la valea Sercaiei; si o a doua zona apuseana, mai mare, cuprinsa între Olt si Munţii Făgăraşului. Prin drumurile ce o legau de Valea Hârtibaciului, Tara Bârsei si depresiunea Homorodului, "Tara Făgăraşului a fost mereu o punte de legătura între doua tari, o poarta mereu deschisa pentru circulaţia dintr-o tara în alta" (Ştefan Metes).Tara Oltului, regionim folosit si azi de localnici, derivat din hidronimul antic omonim pare sa fie cea mai veche denumire a acestui "ţinut" sau "pământ" sau "tara" cum apare consemnata succesiv în documentele din prima jumătate a secolului al XlII-lea. începând cu a doua jumătate a secolului al XlII-lea numele generic al Tarii Oltului apare în documente sub denumirea de "tara românilor de Carta", ce localizează centrul politic administrativ al zonei. Denumirea de Tara Făgăraşului este mai târzie, precizându-se în a doua jumătate a secolului al XlV-lea.Investigaţiile arheologice au scos la lumina bogate urme de cultura materiala, expresie a unei străvechi civilizaţii autohtone în zona.Acestea sunt vestigiile dacice de la Arpasu de Sus, Breaza, Cuciulata, Comana de Jos, Copăcel, Sercaia si Sinea Veche; cast rele romane de la Hoghiz, Cincsor si Feldioara; necropola de colonişti romani de la Calbor si aşezările rurale de epoca romana de la Felmer si Halmeag.După părăsirea provinciei Dacia de către autorităţile militare si administrative, populaţia autohtona si-a continuat existenta si pe un mal si pe celalat al Oltului, dovada elocventa fiind aşezările din secolul al IV-lea de la Sercaia si Râşnov, descoperirile monetare de la Cornana de Sus si Hoghiz. Urme de cultura materiala au fost identificate la Felmer, Tlcus si Ungra, dovezi care se adaugă pieselor numismatice de la Cincsor (secolul IV) si Voila (secolul VII)

Aceste descoperiri arheologice reprezintă mărturii grăitoare ale continuităţii daco-romane si mai apoi proto-românesti în aceasta arie geografica. Pentru problematica etnogenezei româneşti un rol de seama îl reprezintă descoperirile arheologice de la Cornana de Jos (Gruiul Văcarului), unde a fost pusa în evidenta o staţiune din secolele VIII-IX, aşezările de la Rotbav (Caldarusa), Mateias, Harman si Felmer, apoi punctul de apărare din secolele IX-X, de la Breaza, de pe locul vechii fortificaţii dacice, care precede cetatea feudala timpurie.Argumentele lingvistice si cele de istorie politica si religioasa reprezintă factori care pun în lumina realitatea contactelor sporadice dintre populaţia romanizata si slavi în secolele VI-VII, apoi acela al convieţuirii slavo-române în secolele IX-XI si a constituirii unor forme de organizare sociala bine definite. Evoluţia societăţii din Tara Oltului trebuie sa fi fost asemănătoare cu aceea din alte zone de convieţuire slavo-româna din zona carpatina, fiinţarea unor instituţii precum voievodatul si cnezatul nu poate fi pusa la îndoiala.Incă din perioada organizării românilor pe principiul comunităţii populaţiei locale (obştile săteşti), orientarea economica, politica si religioasa a conducătorilor acestei noi formaţiuni se face spre lumea Bizanţului, dar si spre zona ocupata de formaţiunile româneşti de la sud de Carpati. Aceasta convergenta este pusa în evidenta de tezaurele monetare bizantine de la Fagaras si Streza-Cârtisoara (sec. XII), comori puse la adăpost în fata pătrunderii forţate a regalităţii maghiare în zonele sudice ale Transilvaniei. Comuniunea de interese economice, etnice si culturale explica eşecurile repetate ale regalităţii maghiare în politica iniţiata pentru separarea pârtii răsăritene a Tarii Făgăraşului - prin alipirea ei de Tara Bârsei dăruita cavalerilor teutoni - sau în stăpânirea, prin intermediul puterii ecleziastice (mănăstirea cisterciana de la Carta) asupra păşunilor montane aparţinând românilor.
Populaţia româneasca din Tara Oltului era organizata într-un voievodat, o adevărata "tara a românilor" (Terra blachorurn), după cum este atestat mai întâi în acea diploma din anul 1222 prin care se acordau privilegii cavalerilor teutoni aşezaţi de regalitatea maghiara în Tara Bârsei. Prezenta românilor în însasi inima Tarii Făgăraşului este sprijinita de o importanta descoperire arheologica în cadrul Cetăţii Făgăraşului: fragmente ale unei fortificaţii de lemn si pământ datata în secolele XII-XIII.Apariţia pericolului maghiar pe linia Oltului, punctat de ridicarea în aceasta zona si a unor fortificaţii arpadiene după mijlocul secolului al XH-lea, punerea în posesie a lui Ugrinus asupra moşiilor Fagaras si Sâmbăta ar putea sugera momentul istoric (din preajma anului 1290) în care tradiţia populara din Tara Oltului proiectează în timp figura acelui voievod fagarasean, care, trecând munţii cu slujitorii sai, a "descălecat" la Câmpulung, Râmnicu Vâlcea, Târgoviste sau Argeş. Acest voievod numit Negru Vodă sau Radu Negru îsi va fi avut reşedinţa dintr-un început în Fagaras. Tradiţiei si epocii sale îi sunt consacrate doua cetati din Tara Făgăraşului: prima este cetatea de Ia Breaza, construita în jurul anului 1300, pe locul unei fortificaţii de parnânt dacice, cu un bogat material ceramic de factura asemănătoare cu cel de la sudul Carpatilor; cea de a doua este fortificaţia de la Cornana de Sus, mai veche si mai ampla ca planirnetrie, dar zidita cu multa dibăcie funcţie de configuraţia naturala a terenului. Aceste cetati atesta existenta în Tara Făgăraşului a unei feudalităţi româneşti cunoscuta sub numele de boieri.Autonomia pronunţata a Tarii Făgăraşului este evidenţiata si prin faptul ca numeroase sate fagarasene sunt menţionate pentru întâia oara în actele domnilor munteni din secolele XIV-XV. Cea dintâi informaţie documentara care atesta stăpânirea efectiva a Tarii Româneşti pe acest pământ dintre munţi si Olt, datează din anul 1368 si este inclusa în pecetea privilegiului comercial acordat negustorilor braşoveni de voievodul Vladislav Vlaicu, "duce al Făgăraşului". De asemenea, perioada domniei lui Mircea cel Bătrân este oglindita de numeroase acte de înzestrare sau întărire de moşii din aceasta zona geografica.Alterarea raporturilor dintre Tara Româneasca si regatul maghiar a avut drept consecinţa pierderea controlului voievodal asupra acestui ţinut, care a fost revendicat de domnii munteni si în secolul al XVI-lea, sub Radu cel Mare (1502) si Mihnea Vodă (1509). Stăpânită o vreme de Universitatea săseasca, Tara Oftului va trece mai apoi în posesia voievozilor si apoi a principilor Transilvaniei care însă vor fi siliţi sa tina mereu seama de situaţia specifica existenta aici (conservarea vechilor rânduieli ale ţinutului, între care si folosirea pe mai departe a "legii românilor").Făgăraşul a reprezentat cel mai mare domeniu feudal al principilor Transilvaniei si, implicit, baza puterii lor militare si economice pe eşichierul disputelor politice din secolele XVI-XVII. Astfel, a fost un adevărat fief pentru Ştefan Mailat, nobil de origine româna, înălţat pana la scaunul voievodal al Transilvaniei (1534-1540) si pentru Ştefan Bâthory, a cărui ascensiune a continuat dincolo de scaunul princiar până la tronul regatului Poloniei.Cumpăna dintre secolul al XVl-lea si secolul al XVII-lea înregistra în acest ţinut românesc prezenta activa a lui Mihai Viteazul, înstăpânit prin pârcălabii sai Badea Stolnicul si Iani Comisul asupra "cetăţii tari a Făgăraşului". Marele strateg a văzut limpede rolul pe care îl putea juca Făgăraşul în planurile sale militare si politice; forţa umana si materiala a domeniului, puternica cetate si situarea sa geografica au determinat hotărârea rosturilor Făgăraşului.Domeniul feudal este trecut în stăpânirea soţiei sale, Doamna Stanca si i-a servit lui Mihai Vodă si familiei sale, o vreme, drept cartier general, curte rezidenţiala dar si loc de surghiun în zilele de restrişte. Mihai Viteazul a dat o mare atenţie Tarii Făgăraşului, pe care o considera ca pe un "jus antiquurn voivodarum Valachiae Transalpinae".
In secolul al XVII-lea, acest ţinut aflat în posesia principilor Transilvaniei - Gavril Bethlen, 1613-1629; Gheorghe Râkoczi I, 1630-1648; Mihail Apaffi, 1660-1690 - era înscris sub forma de contrazestre a soţiilor acestor domnitori. Pentru mai buna administrare a domeniului, acesta a fost împărţit în trei curţi economice - Fagaras, Comana si Porumbacu, dar nu a încetat sa fie punte a legaturilor tarilor române si un factor al unităţii românilor de pe ambii versanti ai Carpatilor.Instaurarea stăpânirii austriece asupra Trasilvaniei marchează o înăsprire a condiţiilor de viata ale supuşilor si micilor boieri români din Tara Făgăraşului.O noua secvenţa a legaturilor acestui ţinut cu Tara Româneasca este marcata de epoca lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), domn care împreuna cu o serie de boieri munteni au desfăşurat o larga si constanta acţiune de sprijin a ortodoxiei, grav ameninţata de intoleranta principilor calvini sau de prozelitismul bisericii catolice sprijinita de autorităţile imperiale. Principele muntean avea o puternica baza materiala în partea de sud a Transilvaniei, stăpânind sate întregi, proprietăţi si case în Berivoi, Braşov, Cincu Mic, Poiana Mărului, Sâmbăta de Jos Sâmbăta de Sus si Somartin.In secolele XVIII-XIX ocupaţiile de baza ale ţinutului au continuat sa fie agricultura si creşterea animalelor, meşteşugurile si comerţul. Importante erau manufacturile de sticla si de hârtie bazate atât pe munca iobageasca cât si pe salariaţi. Regimul iobagiei s-a agravat mult după trecerea Transilvaniei sub stăpânire austriaca, astfel încât în timpul marii răscoale condusa de Horea, Cloşca si Crisan, agitaţiile ţărăneşti au cuprins si Tara Făgăraşului.în anii războiului de independenta a României, Făgăraşul avea sa se înscrie din nou la loc de frunte în cronica permanentelor legaturi cu "Tara", prin participarea masiva a voluntarilor si prin amplele acţiuni organizate pentru sprijinirea materiala a frontului. Cucerirea independentei avea sa aibă consecinţe importante pentru lupta naţionala a românilor fagaraseni care, sub conducerea unor fruntaşi ai vieţii politice - vicarul Bazil Ratiu, avocatul Ioan Roman, avocatul Ioan Senchea, pregăteau momentul desăvârşirii unităţii statale.O alta pagina strălucita a istoriei Tarii Făgăraşului au înscris-o miile de luptători de aici pe câmpurile de lupta ale primului război mondial. La 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Naţionala de la Alba Iulia avea sa participe si delegaţia Făgăraşului.