Aflata pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munţilor Fagaras, mănăstirea este renumita ca loc de reculegere, mângâiere si întărire sufleteasca pentru credincioşii si vizitatorii ce se roagă ori poposesc în acest sfânt locaş.

Istoria mănăstirii începe din secolul al XVII-lea, când satul si moşia din Sâmbăta de Sus intra în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpatilor. în anul 16S4, acest boier construieşte o bisericuţa din lemn pe valea râului. Pe locul acesteia, în jurul anului 1696, Constantin Brâncoveanu , domn al Tarii Româneşti între anii 1688-1714, a zidit în piatra o bisericuţa si o mănăstire. în încercarea de a întări ortodoxia româna din Transilvania si de a da mărturie în timp despre unitatea de neam si credinţa a românilor de pe ambele versante ale Carpatilor, domnitorul Constantin Brâncoveanu întemeiază aici o mănăstire ortodoxa, aduce călugări si dascăli din Tara Româneasca, înfiinţează o scoală de gramatici, un atelier de pictura si o tiparniţa. Imediat după martiriul ctitorului (trădat si decapitat la Constantinopole în 1714, cu toţi cei patru fii ai sai), a început si cel al bisericii. Un timp s-a mai ţinut cont de rugăminţile doamnei Marica, soţia domnitorului, si de existenta moştenitorilor acestuia. Bastion al apărării ortodoxiei în Tara Făgăraşului, mănăstirea va fi dărâmată în anul 178S, din ordinul generalului Preiss. Chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusa în stare de ruina. în decursul celor 140 de ani de părăsire în bătaia vînturilor, a ploilor si a zăpezii, de la data distrugerii se cunosc mai multe încercări de restaurare a mănăstirii; merita amintite eforturile Mitropolitului Andrei Saguna, ale Episcopului Ilarie Puscariu sau ale călugăritei Măria Boros.

Cinstea de a deveni al doilea ctitor al Mănăstirii Brâncoveanu îi revine Mitropolitului Dr. Nicolae Bălan, care a început restaurarea bisericii în anul 1926. Sfinţirea a fost făcuta în anul 1946, după război, în interiorul bisericii s-a păstrat pictura veche; arhitectura bisericii se încadrează în stilul brâncovenesc, apărut la sfârşitul secolului al XVII-lea si începutul secolului al XVIII-lea în Tara Româneasca. La exterior, decoraţia în piatra a încadrărilor de la usi si de la ferestre dau o deosebita frumuseţe acestui monument. Brâul de cărămida aşezat în zimţi, acoperişul de şindrila si proporţiile perfecte ne înfăţişează un monument vrednic de epoca domnitorului Constantin Brâncoveanu. Pictura din pridvorul bisericii e în întregime noua, iar deasupra uşii se poate vedea pisania săpata în piatra. Mai jos de biserica, la cea. 50 metri, Mitropolitul Nicolae Bălan a reconstruit si vechea clopotniţa a mănăstirii care a adăpostit, pana în 1997, cele cinci clopote foarte bine armonizate. în anii 1976-1977 s-a aşezat o noua poarta sculptata în lemn de stejar si s-a încheiat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc, decorat în interior cu picturi neobizantine. Fântâna „Izvorul Tămăduirii, atestata documentar din secolul al XVI-lea, cea mai veche piesa din incinta mănăstirii, a fost si ea restaurata.

Al treilea ctitor al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus este /.AS. Dr. Antonie Plămădeala, ales în anul 1982 Arhiepiscop al Sibiului, Mitropolit al Transilvaniei, Crisanei si Maramureşului. Sub îndrumarea sa a fost rezidită din temelie incinta mănăstirii, lucrare începută în anul 1985; s-au făcut reparaţii capitale si s-a restaurat pictura de la vechea biserica brâncoveneasca. în jurul acesteia s-a ridicat din temelii incinta în stil brâncovenesc, în forma de patrulater, potrivit tradiţiei ortodoxe. Corpul de clădiri aşezat pe latura de nord cuprinde, la parter, o trapeza încăpătoare, bucătarii si chilii, la etaj, casa brâncoveneasca, o mare biblioteca, un arhondaric, iar la mansarda muzeul unde sunt expuse icoane vechi pe sticla si lemn si obiecte de patrimoniu. Pornit de la colecţia personala a Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeala, muzeul deţine astăzi una dintre cele mai bogate colecţii de picturi vechi pe sticla, aparţinând secolelor XVIII-XIX, în mare majoritate executate în maniera popular-naiva, în care predomina stilul brâncovenesc.

După 208 ani de la dărâmarea ei, Mănăstirea Brâncoveanu a reînviat în ziua de 15 august 1993, la sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului, când s-a sfinţit biserica noua ce poarta hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ca si întreaga mănăstire. în prezent obştea mănăstirii este de 35 de vieţuitori fiind condusa de părintele stareţ Arhim. Ilarion Urs.

Un mare renume a adus mănăstirii atelierul de pictura pe sticla. Nu trebuie sa uitam ca scoală de zugravi, întemeiata de Brâncoveanu la Sâmbăta, a împământenit aici stilul brâncovenesc, mai întâi în picturi murale la bisericile din aceasta parte a tarii, iar apoi în pictura pe sticla, al cărei leagăn de formare a fost Tara Făgăraşului. Astăzi, atelierul de pictura pe sticla în care se lucrează într-o maniera noua picturi tradiţionale pe sticla si creaţii noi, este cea mai importanta scoală de pictura din tara, scoală condusa de Părintele Arhidiacon Calinic Morar.

Sa amintim clădirea „Academiei de la Sâmbăta, ce se înalta acum lângă incinta mănăstirii si în cadrul căreia funcţionează Centrul Ecumenic, având un rol important în creşterea gradului de sensibilizare, informare si cunoaştere a reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române cu privire la Uniunea Europeana.

In amintirea acelui izvor miraculos de la Constantinopole, izvor ce dăinuieşte si azi si mai săvârşeşte inca minuni, Vinerea Izvorului Tămăduirii a devenit, cu vremea, o sărbătoare a Maicii Domnului -iubita ca un « Izvor » binefăcător revărsat peste oameni. Maica revarsandu-se peste noi, prin mijlocirea apei.

Istoria zbuciumata a Mănăstirii Brâncoveanu incepe si ea cu legenda unui izvor tămăduitor. Izvor găsit de oameni acum 500 de ani intr-o poiana : « un paradis de verde si vis la poalele Făgăraşului ». de cum l-au găsit, au inceput tămăduirile miraculoase pentru cei ce i-au băut apa. Si i s-a spus Izvorul Tămăduirii...

Abia 100 de ani mai târziu, uimit de puterile apei, Constantin Brâncoveanu a ridicat aici, in 1696, o splendida bisericuţa in piatra si o mănăstire. După moartea ctitorului sau, mănăstirea a mai scăpat o vreme, dar tunurile imperiale aveau sa o spulbere in 1785, lasand-o prada vitregiilor naturi timp de aproape 150 de ani. Si doar credincioşii din satele vecine, cu preoţii lor in frunte, aveau sa mai vina in continuare, cu incapatanare, la ruinele ei, an de an, de Izvorul tămăduirii, sa se roage.