Locuitorii Tarii Făgăraşului au dus o lupta permanenta cu pământul, ocupându-se de agricultura din primăvara pana toamna târziu. Teritoriul satului este în general împărţit în „hotare, unde ţăranii cultiva porumb, grâu (dar si alte paioase), cartofi; o parte din terenul agricol este constituit din fânete si pasuni.Inainte de însamântari, terenul era pregătit prin araturi si aplicarea îngrăşămintelor naturale. Semănatul paioaselor se făcea manual, prin împrastiere, fapt ce solicita o îndemânare speciala. Recoltatul se făcea tot manual, cu secera sau cu coasa. Urma treieratul grânelor, realizat în trecut prin călcat, cu ajutorul cailor; mai târziu se folosea o „batoza mecanica învârtită cu ajutorul cailor; apoi s-au adus batoze de treierat acţionate de motoare. Porumbul si cartoful se semănau tot manual, dar pe suprafeţe mai întinse (sa nu uitam ca Tara Oltuiui este recunoscuta ca fiind „tara cartofului). Astăzi aproape toate gospodăriile au tractoare si pluguri moderne, semănători, combine agricole pentru treierat cereale sau pentru recoltatul porumbului si cartofului.

Cultura cânepii pentru fuior era în trecut în atenţia femeilor. Fuiorul era materia prima pentru pânza pe care o teşeau în „război si din care făceau îmbrăcăminte. Semănatul se făcea mai des, pentru ca firul sa crească cât mai subţire. După ce se punea la uscat, cânepa era pregătita pentru „topit: era ţinuta în apa timp de 6-7 zile. Apoi se usca si se prelucra, obtinându-se „fuiorul de cânepa, ce era tors si transformat în firul folosit la împletit si la ţesut. Astăzi aproape nicăieri în Tara Făgăraşului nu se mai cultiva cânepa, iar „războaiele pentru ţesut au devenit în mare parte piese de muzeu.In ciuda lucrărilor pretenţioase pe care le presupunea, cultura vitei de vie constituie o ocupaţie foarte veche în unele zone din Tara Oftului . Viile bătrâne au fost înlocuite treptat de viile cu hibrizi, paralel cu soiurile de vita nobila, în număr mic. Aproape fiecare gospodărie are astăzi câteva fire de vita de vie întinse peste curte sau peste casa si fiecare taran îsi prepara vinul singur. Pe vremuri, nefiind prea multe teascuri, acestea circulau pe rând la fiecare. Mustul se depozitează în butoaie de stejar, iar „trasulvinului dintr-un vas în altul se face prin ianuarie si mai.Albinaritul era aproape absent în trecut, fiind practicat în stupi primitivi. Mai târziu au apărut stupii sistematici, astăzi existând un număr însemnat de apicultori în Tara Făgăraşului.

Creşterea animalelor a fost ocupaţia de baza a sătenilor. Cultura plantelor era astfel orientata încât surplusul sa fie folosit la hrana animalelor, rareori se comercializa. Animalele erau scoase la pasunat: ciurda de vaci, boi si bivoli, cai, turmele de oi sau cârduri de porci. Efectivele de animale s-au redus, dar sătenii au continuat sa crească câte 1-2 vaci, bivoliţe si porci. Pe drumuri de tara se întâlneşte si în prezent ciurda satului - vaci, bivoli, cai si capre. Creşterea oilor , tradiţionala în aceasta regiune, se practica după obiceiul transhumantei. Primăvara (la începutul lunii mai), turmele satului si cele particulare îsi stabileau stânile în zonele de pasunat ale satului. Produsele obţinute (brânza, lâna si pieile) erau transportate în sat, urmând a fi utilizate în gospodărie, iar surplusul comercializat. Oile rămâneau la stâna până la prima zăpada, când reveneau în sat. Ciobanii mai înstăriţi se asociau câte 2-3 si plecau cu turmele în Banat sau în Baragan. unde petreceau iarna.

Industria casnica în Tara Făgăraşului are la baza originalitatea românului. Aproape toate lucrurile necesare gospodăriei si casei se realizau prin meşterii satului, care învăţau si practicau toate meşteşugurile necesare vieţii de zi cu zi.

Prelucrarea lemnului are o veche tradiţie în zona Făgăraşului , fiind atestata documentar în secolul al XVII-lea la Breaza, Vistea de Sus si Porumbacu de Jos. Meşteşugul prelucrării lemnului s-a practicat în continuare si în alte centre ale regiunii, pentru satisfacerea multiplelor nevoi gospodăreşti, lemnul fiind uşor de prelucrat si decorat. Uneltele utilizate în prelucrarea diferitelor esenţe lemnoase (fag, stejar, brad, paltin) sunt tradiţionale: securea, barda, dalta, tesla, scaunul cu cutitoaie, sfredelul, ghelaul, compasul, etc. Absolut necesare construirii unui adăpost, aceste ustensile si-au găsit apoi utilitatea în realizarea carelor, a uneltelor necesare practicării agriculturii. Mai târziu sau poate în paralel cu acestea a început confecţionarea pieselor de mobilier ; pentru ca nu se putea ca acelaşi om sa le facă pe toate, meşterii au început sa se specializeze : dulgherii făceau partea grea, lemnoasa a caselor si a acareturilor, tâmplarii făceau prelucrări mai fine, butnarii făceau butoaie, rotarii se ocupau de care si de roti, etc.

Ornamentarea lemnului, obţinută prin tehnicile de crestare si incizie, este alcătuita dintr-un număr destul de redus de elemente geometrice, în compoziţia cărora se disting rozeta înscrisa în cerc, roata solara, cercul si semicercul (acestea reprezentând cele mai vechi motive legate de străvechiul cult al soarelui), apoi bradul, liniile încrucişate si frânte, romburile, funia împletită (torsada), dintele de lup si imaginile vegetale stilizate. Aceste compoziţii întrunesc toate trasaturile specifice artei populare româneşti, scoţând în relief frumuseţea si însuşirile naturale ale esenţei lemnoase.

Practicarea pastoritului si creşterea vitelor în Tara Oftului au contribuit la apariţia si dezvoltarea unor meşteşuguri casnice taranesti, fiecare sat avându-si cojocarii, pielării si tabacarii sai. Documentele vremii atesta practicarea acestor meşteşuguri încă din anii 1640-1680 (Lisa, Mândra, Beclean, Porumbacu de Jos). Aceste meşteşuguri au fost practicate ca o îndeletnicire complementara, meşteşugarii satelor fiind în paralel agricultori si crescători de animale. Cunoscând o dezvoltare deosebita la începutul secolului în curs, meşteşugul cojocaritului ajunge sa fie practicat în aproape toate aşezările Tarii Oltului , fiecare cojocar distingându-se printr-o maniera proprie în decorare si cromatica. Ocupându-se si de prelucrarea pieilor, cojocarii utilizau unelte si procedee tehnice experimentate de-a lungul generaţiilor, întregul proces fiind manual.

Majoritatea uneltelor întrebuinţate prezintă un caracter tradiţional: gripca, cuţitul de carnuit, scaunul cu coasa pentru ras si întins piei. Reprezentativ pentru zona Tarii Oltului este pieptarul înfundat care cunoaşte trei variante cu sisteme ornamentale diferenţiate, raportate la specificul subzonal.

Meşteşugul olăritului are vechi tradiţii în zona ; este atestat documentar în perioada 1632-1648 la Bucium si Breaza, Arpas, Porumbac si Comana, iar după 1722 la Cuciulata, Toderita si Fagaras. Specializarea în olărit se produce prin secolele XVIII-XIX, când apar centrele de olari la sate - Carta, Sercaia, Noul Român. în oraşul Fagaras specializarea s-a produs mai devreme, deja în anul 1614 este atestata o breasla a meşterilor olari. Fiecare centru prezintă elemente specifice, ce vizează gama morfologica, ornamentala si mai puţin cea cromatica. Ornamentele sunt realizate cu mijloace tehnice simple - prin incizie, aplicare de material în relief si prin colorare cu pensula sau cu cornul; decorul este dominat de elemente abstracte, astrale si fitomorfe stilizate dispuse în frize, ghirlande sau pe sectoare verticale. De reţinut ca în centrele din Tara Oltului s-a practicat arderea oxidanta a lutului, de unde si culoarea roşie specifica ceramicii din zona. La finele secolului al XlX-lea meşteşugul olăritului si-a încetat activitatea în zona.

Meşteşugul prelucrării fibrelor vegetale si animale , cunoscut în Tara Oltului încă din epoca bronzului (după cum dovedesc fusaiolele descoperite la Cuciulata), a constituit una din cele mai intense activităţi casnice, unelte (frângatori de melita, piepteni pentru câlti, darac, furci de tors, depanator, raschitor, urzitoare sau război de ţesut) si procedee tehnice transmitându-se din generaţie în generaţie. Aceasta îndeletnicire a fost favorizata de posibilităţile de creştere a oilor si de cultivare a cânepii si inului, asigurând necesarul de ţesături pentru îmbrăcăminte sau uz gospodăresc.

Alte doua ocupaţii din zona - meşteşugul încondeierii ouaior si pictura pe sticla - mai sunt practicate în zilele noastre doar de câteva persoane. Mărturii ale acestor îndeletniciri se găsesc în muzeele Tarii Fagarasuiui precum si în numeroase colecţii particulare. Pictura pe sticla este cel mai apreciat gen al artei populare din zona, apariţia ei în Tara Oituiui la sfârşitul secolului al XVIII-lea fiind determinata de condiţii social-istorice specifice si de tradiţii culturale bine închegate (influenta bizantina si brâncoveneasca). Pictura pe sticla a fost strâns legata si de apariţia si dezvoltarea în zona, în secolele XVI-XIX, a manufacturilor de sticla. Acest meşteşug a cunoscut în regiune doua curente distincte. Primul a aparţinut zugravilor profesionişti de pictura murala, care au zugrăvit si icoane pe lemn si sticla si care au făcut parte în general din familiile Pop din Fagaras si Grecu din Arpasul de Jos. Al doilea curent al artiştilor populari ridicaţi din rândul ţăranilor a activat din a doua jumătate a secolului al XlX-lea - Nicolae Catavei, Tamas (tata si fiul), Ana Deji, Savu Moga, Matei Purcariu activând în centrele Fagaras, Arpasul de Sus, Ludisor si Cârtisoara. Lucrările acestora, de dimensiuni mai mari (60cm / 70crn) se remarca prin originalitatea stilului si prin introducerea unor elemente noi: decor arhitectural de provenienţa bizantina, rezolvarea spatiilor goale prin soluţii ornamentale de mare efect decorativ (cer cu stele albe sau rozete albe pe fond ultramarin, flori mari cu patru petale, câmp cu linii ondulate, semicercuri), folosirea detaliilor împrumutate din lumea legendelor si a elementelor de arta populara luate din mediul sătesc si care devin instrument de critica sociala. Caracteristic este si coloritul intens, în special roşu si albastru, culori aparţinând specificului cromatic al Tarii Fagarasuiui .

Meşteşugul încondeierii oualor a constituit un document grăitor de cultura străveche. Păstrat prin tradiţie, se situează la nivelul celorlalte manifestări artistice din zona prin conţinutul tematic al motivelor decorative, prin regulile compoziţiei si prin colorit; predominanta este culoarea roşie, motivele detasându-se prin conture albe realizate prin închistrire cu condeiul si cu ceara de albine.

La început oamenii au realizat doar atât cat aveau nevoie pentru ei si pentru familia lor. Mai târziu, având la dispoziţie materie prima din belşug, ei au început sa dea din produsele lor si altora, de regula în schimbul unor altor bunuri pe care nu avea condiţii sa le realizeze în mica lor industrie casnica. Asa a apărut negoţul , practicat de-a lungul veacurilor. Cumpăraturi si vânzări mai mari se făceau în satele mai mari de pe Olt sau în târgurile săptămânale sau periodice, programate de administraţia vremii la Fagaras, Sibiu sau Braşov. Tradiţia acestor târguri a durat sute de ani ; în secolul al XlX-lea si până în preajma celui de-al doilea război mondial comerţul particular luase un avânt extraordinar.In unele sate din Tara Făgăraşului au funcţionat « pisaluge » (teascuri pentru sămânţa de dovleac) cu care se obţinea ulei comestibil ; aceste teascuri funcţionau la capacitate maxima mai ales în posturile Crăciunului si al Pastelui.
La început oamenii obţineau faina din secara (mai târziu din porumb) cu ajutorul a doua pietre ferecate puse în mişcare cu efort propriu ; după o vreme omul a pus la lucru apele râului pentru a acţiona pietrele ce măcinau cerealele ; a apărut meşteşugul moraritului , bine dezvoltat mai ales pe văile din Tara Făgăraşului.