Sfânta Mănăstire Cârţişoara, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel este atestată încă din jurul anilor 1400, cu prilejul unor danii făcute de domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrîn (1386-1418). Acesta a fost unul din marii domnitori din istoria României, apărător al hotarelor ţării în faţa invaziei otomane de la sud de Dunăre, dar şi apărător al credinţei ortodoxe, contra pretenţiilor Romei şi ale papalităţii de a controla şi de a-şi supune confesional cît mai întinse teritorii. Se cunoaşte că acest voievod mai avea şi titulatura de Principe al Ţării Făgăraşului şi, prin urmare, păstra o vie legătură sentimentală cu mînăstirile de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, deoarece se putea implica în contracararea prozelitismului catolic exercitat cu forţă şi subtilitate de misionari apuseni. [Se ştie că odată cu declinul Imperiului Bizantin, -declin la care au contribuit incursiunile şi jafurile apusenilor exercitate asupra Bizanţului- (ex: Cruciada a IV-a), şi care se sfîrşeşte tragic prin căderea Constantinopolului sub turci, la 1453, catolicismul începe să emită pretenţii de hegemonie, de stăpînire confesională şi politică asupra a noi teritorii, încercînd să se impună şi în Ţările Române, îndeosebi în Ardeal.

Odată cu trecerea anilor, mînăstirea se va evidenţia în peisajul vieţii duhovniceşti al acestei zone geografice. în arhiva Curţii Imperiale de la Viena s-au descoperit unele documente care atestă că monahii vieţuitori ai mînăstirilor din această zonă, precum şi de pe tot cuprinsul Ardealului, sfătuiau, îndemnau cu insistenţă populaţia să nu-şi părăsească legea strămoşească ortodoxă. Acest fapt a iritat, (sau ofensat), clasa conducătoare care a devenit treptat ostilă faţă de monahi şi mănăstiri.

Mănăstirea este distrusă la anul 1761 de către trupe imperiale asustriece. Se cunoaşte faptul că guvernul austriac era aservit confesional Romei catolice. în această perioadă ia naştere, prin forţă şi maşinaţiuni politice „uniatismul sau aşa-numita Biserică greco-catolică. Dar ce este greco-catolicismul? Este o credinţă hibridă, un amestec de elemente de cult ortodox cu doctrină apuseană catolică apărută într-un anumit context istoric. Aceste împrejurări istorice au fost cele de după anul 1700 cînd românilor ortodocşi din Ardeal, majoritari, li s-a propus, (impus), de către minoritatea austro-ungară, care domina atunci, să părăsească dreapta şi strămoşeasca credinţă ortodoxă, primită de la Hristos prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, (singura credinţă care mai păstrează azi puritatea adevărului revelat), şi să îmbrăţişeze una din credinţele ocupanţilor: catolicismul, calvinismul, luteranismul sau reformismul pentru a scăpa de greutăţile sociale şi economice la care erau supuşi. Sau pentru a fi recunoscuţi ca neam. Atunci unii naivi, creduli, au acceptat această propunere, au părăsit dreapta credinţă ortodoxă a părinţilor acestui neam şi au trecut la catolicism, păstrînd însă forme de manifestare cultică ortodoxă. Astăzi urmaşii acelora afirmă că uniatismul ar fi fost o necesitate istorică ce a ar fi dus la conservarea neamului românesc. Fals! Neamul românesc a fost şi dăinuie atîta timp cît este ortodox şi nu se vinde altor credinţe. Dovadă acestui adevăr stă şi faptul că uniaţii sunt doar o minoritate mereu nemulţumită şi că majoritatea covîrşitoare a ardelenilor şi-a păstrat credinţa strămoşească, prin puterea Duhului Sfînt, Cel care i-a întărit pe oameni în suferinţă.

Dealtfel aceasta a fost şi strategia politică a austro-ungarilor, anume distrugerea unităţii de neam şi de credinţă. Aşadar, din cauza persecuţiilor, credinţa ortodoxă majoritară nefiind recunoscută de autorităţi, mînăstirea intră în declin, sfîrşind prin a fi incendiată total de către generalul austriac Bukov, în anul 1761, într-o încercare disperată de a înăbuşi propovăduirea credinţei strămoşeşti ortodoxe de către călugări.

Sunt şi azi bătrîni care ne mărturisesc, din amintirile străbunilor lor, cum că trupele lui Bukov au incendiat bisericuţa de lemn a mînăstirii, cu tot cu călugări în ea. în timp ce ei ardeau înăuntru, de afară se striga: „Să iasă afară doar cel ce se leapădă de ortodoxie! Dar, spre cinstea lor, afară n-a ieşit nimeni.

Spre aducere aminte, acest Bukov a fost executantul fidel al ordinelor împărătesei Măria Tereza de la Viena şi el este autorul distrugerii a peste 250 de biserici şi mînăstiri ortodoxe din Ardeal. Din vechea mînăstire a mai rămas doar o piatră despre care se presupune că ar fi fost piciorul Sfintei Mese din altarul fostei bisericii.

Deşi distrusă din temelie, în amintirea localnicilor nu s-a putut stinge existenţa acelei vetre monahale care, ca orice alt sfinţit aşezămînt, este o binecuvîntare pentru folosul celor din împrejurimile lui. In toponimia acestor locuri chiar s-a păstrat un luminiş, la buza pădurii, cunoscut sub numele „La mănăstire, nume parcă predestinat să brăzdeze veacurile tulburi spre zorii unei renaşteri. De aceea în anul 1991 s-a constituit un comitet de iniţiativă de reînfiiţare a mînăstirii.

Cu binecuvîntarea înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Transilvaniei la acea dată, cu aprobarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mănăstirea s-a reactivat după 1990, ca mănăstire de maici. De menţionat că la data reactivării mănăstirii pe acest loc nu exista nimic. Doar unele săpături au dat la iveală unele resturi de vase ceramice care atestau astfel arheologic meşteşugul vechilor monahi de atunci: olăritul. Tot ceea ce se poate vedea în prezent a fost ridicat cu mare efort şi osteneală. Oameni de suflet au făcut mici donaţii şi sponsorizări care au permis să se construiască utilităţile mînăstirii. Cei care au donat sume mai mari de bani au fost trecuţi în rîndul ctitorilor şi binefăcătorilor mînăstirii şi ei vor fi pomeniţi la toate slujbele cîtă vreme va dăinui sfîntul locaş.

Cea mai amplă, mai costisitoare şi mai anevoioasă problemă a fost construcţia Sfintei Biserici. Biserica este în stil ortodox autentic, în plan treflat, (formă de cruce), cu elemente arhitecturale bizantine şi brîncoveneşti, cu pridvor şi fronton trilobat şi acoperiş boltit, arhitectura şi programul iconografic fiind propuse de protosinghel Dimitrie Papacioc, duhovnicul mînăstirii, care a condus şi lucrările de execuţie. Dealtfel întregul ansamblu monahal este opera obştei de maici în prezent vieţuitoare aici, sub conducerea înţeleaptă a maicii stareţe Siluana.

Mulţi vizitatori ne întreabă ce este acela monahismul. Monahismul este un mod de viaţă care imită pe Domnul nostru Iisus Hristos. Care răspunde îndemnului sau dumnezeiesc de a-L urma. Este o retragere din lume, o părăsire a ei, într-un loc retras, prielnic curăţirii lăuntrice, de meditaţie, de contemplaţie şi rugăciune, de renunţare la sine şi care prin rînduielile şi prin ritmul său favorizează şi cultivă comuniunea cu Dumnezeu, spre folosul mîntuitor al monahului dar şi al lumii înconjurătoare.

Mănăstirea are un atelier de icoane pe lemn prin a căror valorificare se asigură necesarul minim de trai al maicilor. Apreciate de cunoscători, icoanele pictate în Mînăstirea Cârţişoara au participat la unele expoziţii de prestigiu: Expoziţia Muzeului Satului, Sibiu, luna mai 1999; Smithsonian Folklife Festival, Waschinton D.C. iulie 1999; Tîrgul de Artă Populară şi Tradiţii Folclorice, Bucureşti, iulie 2000, expoziţia ecumenismului de la Sibiu, 2007 şi altele.

Orice credincios sau vizitator care doreşte să pună o piatră la istoria acestui sfînt lăcaş sau să ajute la mersul mînăstirii, prin darul său, este pomenit cu dragoste la sfintele slujbe spre folos duhovnicesc şi mîntuire. Bunul Dumnezeu să binecuvinteze pe cei ce vin cu dragoste şi cu evlavie în sfînta mănăstire.